Cuvânt înainte de toate

“Dă-mi o idee, un sfat.
Ar trebui odată şi-odată să nu-mi mai pese, pur şi simplu, şi să aşez descătuşat pe hârtie ce simt, fără diplomaţie, fără ocolişuri? S-ar numi egoism? Prostie? Apă la moară celor cărora le seacă mereu izvoarele şi beau din puţul vecinului?
Ce zici?
Şi-auzi…oare cum arată sufletul? O fi având şi el un sufleţel în piept şi ochi pătrunzatori, năsuc şi…aripi?
O fi nefericit - îl simt! – că orice ar face nu poate asculta de gânduri, ci doar de locul ce îl doare-adânc, înăuntru său…O fi având chip, minte şi mirare de copil, ori…cum o fi?
Mi-e greu să nu ştiu, lămureşte-mă, te rog, fiindcă visez adesea că îl ţin în palme şi-mi pierd echilibrul – aş fi mult mai liniştită să ştiu că are un înger undeva, în preajmă, să-l ţină când eu o să cad…
Să nu fug mai repede decât poate să zboare îngerul lui păzitor…“
Andreea

"Căutând un cuvânt înainte de toate, am trimis un răvaş către un bun prieten. Înainte de a primi un răspuns, pierderea unui om drag, în anul ce mi-a adus un lung şir de dureri, mi-a deschis mintea şi sufletul. Şi mi-a adus clipa aceea în care te priveşti din afară şi redescoperi ce e cu adevărat important pentru tine.

Adevărul e acesta: am trăit ultimele luni cu sufletul amputat, continuând să zâmbesc. Sângerând, tăgăduindu-mi tristeţea.
Nu pentru că acesta ar fi leacul. Nu din ipocrizie sau cinism. Nu pentru că aş fi atât de puternică precum mi se spune că par. Nicidecum. Ci pentru că vorbele mamei, care îmi stăruie şi astăzi în minte, spun astfel: “ Oricât de greu ar fi, continuă să zâmbeşti. Nu-i vina celor ce te înconjoară.” Iar mama…eram un copil în primii ani de şcoală primară când mi-a devenit înger…

O poveste curată îmi e calauză. Un orb ce statea la colţul unei străzi ţine alături un felinar aprins. Trecătorii miloşi îi oferă monede şi îşi continuă drumul. Unul dintre aceştia însă îi acordă o clipă de atenţie şi îl intreabă: “De ce ţii felinarul aproape, nu ai nevoie să-ţi lumineze calea, căci noaptea şi ziua sunt una pentru tine?” Răspunsul a venit direct şi simplu: “Pentru că nimeni să nu se poticnească de mine.”

Am învăţat să nu pun povara mea pe umerii celor din jur. Să nu-i întristez cu necazurile mele. Am învăţat că zâmbetul meu îi poate face celui de-alături ziua mai bună. Că dacă fiecare om are un rost în viaţă, al meu este acela de a dărui. Că frumuseţea vine din noi şi că privirea senină, lumina ce-ţi poposeşte pe frunte împrăştie lumină în sufletul celui de-alături.

Uneori, caut refugiul în pilde. Când sufletul meu se desface fărâme, cuvintele bine rânduite sunt liantul ce m-ajută să merg mai departe. “Norii grei ai necazului sunt doar umbra aripilor lui Dumnezeu” ( Cushing).

Sunt un om al extremelor. Aşa îmi găsesc echilibrul, nicidecum trăind liniar. Iubesc năvalnic, sunt în stare să fac totul pentru dragostea mea. M-am născut pentru a iubi, simt că nu am un rost fară omul meu. Sunt vulnerabilă în singurătate. Sufăr cumplit fără căldura mâinii lui poposindu-mi pe frunte binefăcător, e o suferinţă vecină cu moartea.

Mi-am spus adesea că nu mai e nimic de pierdut dincolo de dragostea mea. Fără cei dragi veghindu-mă atent în ultimele luni aş fi fost amintire. Fără nici un regret, aş fi simţit că-mi găsesc astfel liniştea. Şi asta nu pentru că aş fi un om slab. Ci doar pentru că fiecare om îşi doreşte să trăiască doar într-un anumit fel, şi nu cu orice preţ. Eu nu pot trăi fără dragoste. Caci astfel mă hrănesc, respir iubire şi o caut. Copacul se bizuie pe rădăcină, omul, pe inimă."